(publicat in Q Magazine în data de 10.02.2015)

Un neologism al limbii române fixat după căderea comunismului este cuvântul „lobby”, a cărui utilizare a ajuns să migreze din vocabularul ştiinţelor politice într-o paletă tot mai largă de activităţi rutiniere.

Sfârşitul perioadei totalitare a făcut posibil unul dintre cele mai de preţ drepturi ale democraţiei, libertatea de expresie, cu derivatele sale, printre care posibilitatea de a influenţa politicienii şi artizanii politicilor publice, într-un cuvânt, dreptul de a face lobby.

Poziţionarea corectă a activităţilor de lobby în exerciţiul democratic a fost însă viciată de trăsăturile psihologice ale unui popor căruia timp de mai multe decenii i s-a interzis orice instrument formal de a se raporta la autorităţi sau de a le influenţa în vreun fel. Astfel, după 25 de ani democratici, procesul decizional încă este parţial lipsit de transparenţă în România. Neimplicarea civică, neasumarea responsabilităţii  şi neîncrederea socială din timpul regimului totalitar au împiedicat
pregătirea autentică a societăţii pentru avantajele democraţiei participative.

Totuşi, corporaţiile americane şi britanice prezente în România la mijlocul anilor ’90 reclamau absenţa canalelor de comunicare cu autorităţile, ceea ce a impulsionat apariţia primei firme de lobby în anul 1995 din iniţiativa lui Guy Burrow, fost director Shell România. Putem afirma astfel că în anul de graţie 2015 aniversăm 20 de ani de lobby în România. Lobby-ul s-a situat, cel puţin în primii zece ani, într-o zonă gri, de neasumare şi de lipsă de transparenţă, situaţie „convenabilă” atât pentru lobbyişti, cât şi pentru politicieni, căci securiza şi cauţiona o aparentă libertate de acţiune, fără restricţii semnificative sau mecanisme de supraveghere. Treptat, lucrurile au început să se corecteze, pe măsură ce au apărut condiţionările Uniunii Europene, dar şi auto-condiţionările breslei, afirmate, de pildă, prin vocea primei asociaţii a lobbyiştilor români, Registrul Român de Lobby, înfiinţat în anul 2010. Industria lobby-ului este în creştere în prezent, deşi numărul firmelor specializate exclusiv în reprezentarea intereselor şi în relaţii cu autorităţile este încă redus. Investiţiile străine au stagnat, din păcate, în anii recesiunii economice, ceea ce s-a repercutat inevitabil în bugetele alocate lobby-ului şi, în general, în dinamica acestei activităţi.

Schimbarea de paradigmă

În România, activitatea de lobby a ultimilor 20 de ani s-a situat în paradigma semitransparenţei, a activităţii informale şi ermetice. Paradigma spre care trebuie să se îndrepte lobby-ul este aceea a unei pârghii legitime a democraţiei participative. După cum arătam în volumul „Dinamica activităţii de lobby în România” (Ionuţ Tănase, decembrie 2014, Editura Eikon), această trecere se va întâmpla doar în măsura în care lobbyiştii vor deveni motorul propriei schimbări, prin asumare şi transparentizare, iar politicienii vor înţelege că lipsa de stabilitate politică şi fragilitatea politicilor publice sunt cele mai mari ameninţări pentru sistemul politic şi pentru democraţie. Dacă la nivel european asistăm în ultimii ani la o abordare mai studioasă şi mai analitică a lobby-ului ca parte din managementul afacerilor publice, cu o reinterpretare pozitivă a rolului legitim al grupurilor de interese, în România încă observăm propagarea unor stereotipii de tipul „lobby ca trafic de influenţă” sau „lobby-ul şi grupurile de interese ascunse”. Un mit precum lobby-ul ca trafic de influenţă, deşi avem de-a face cu două concepte fundamental distincte (o activitate permisă şi legitimă versus o infracţiune), a fost hrănit puternic de relatările mediatice şi mult mai puţin de percepţiile reale şi obiective ale populaţiei. În România, percepţia publică a activităţii de lobby, aşa cum arată măsurătorile sociologilor (studiu IRES, 2011), este doar 16% negativă, ceea ce înseamnă că lobbyiştii români au în continuare şansa de a-şi construi imaginea unei industrii responsabile şi deschise în anii ce vin.

Legea lobby-ului?

În România, precum şi în Cehia, Ucraina sau Bulgaria, au existat în medie cel puţin cinci iniţiative distincte de a reglementa lobby-ul, nefiind însă concretizată vreuna, căci în niciunul dintre aceste state nu există o opinie unitară favorabilă adoptării unei legi speciale a lobby-ului. De altfel, singurele state membre ale Uniunii Europene unde activitatea de lobby este reglementată prin lege de sine stătătoare sunt Lituania, Polonia şi Slovenia. Nici măcar la Bruxelles, unde peste 15.000 de lobbyişti îşi desfăşoară activitatea, nu există reglementări comunitare speciale. Singurul mecanism la nivelul Comisiei Europene şi al Parlamentului European este Registrul Transparenţei, în care înregistrarea lobbyiştilor este deocamdată opţională. În cazul României, susţinem ferm autoreglementarea (prin coduri de conduită, respectiv implementarea unui registru obligatoriu al lobbyiştilor) ca alternativă a legiferării, dat fiind că: 1. există elemente suficiente de legislaţie la ora actuală care pot gestiona corespunzător activitatea de lobby (dreptul de a petiţiona, libertatea de exprimare, legea transparenţei decizionale, dreptul la informare ş.a.m.d.); 2. o lege specială într-o industrie mult subdimensionată creează percepţia unei suprareglementări care ar frâna dezvoltarea industriei; 3. lobbyiştii ar dobândi drepturi suplimentare pe care cetăţenii obişnuiţi nu le au.

Activitatea de lobby, peste 20 de ani

În România ne pregătim instituţional şi funcţional de etapa de glasnost a activităţii de lobby, în care lobbyiştii, într-un orizont de timp de 10-15 ani, vor deveni actori cu drepturi depline în viaţa politică a societăţii. Dinamica grupurilor de interese va deveni un obiect de studiu cu relevanţă pentru funcţionarea corectă a întregii societăţi democratice. Datorită creşterii transparenţei în procesul decizional, sporită de aportul mediului online, lobby-ul de tip preventiv va deveni o realitate şi în România, unde, în prezent, peste 80% din campaniile de lobby sunt de tip reactiv. De altfel, mediul online va schimba instrumentele clasice de lobby în paradigma a ceea ce, la nivel de experiment, se cheamă acum cyber-lobby sau tele-lobby. Se reduc costurile informaţiei, atât în ce priveşte obţinerea, dar şi transmiterea, creşte viteza de reacţie, iar argumentaţia lobbyiştilor se rafinează trecând din registrul raţional spre cel emoţional. Industria are loc masiv de creştere în România, însă creşterea trebuie să fie dublată de eforturile de transparentizare şi asumare pentru a fi sustenabilă.

Anticipăm că expertiza lobbyiştilor în diverse sectoare de activitate va ajunge să fie acceptată de autorităţi ca resursă informaţională importantă în procesul de alcătuire a politicilor publice. „Firescul” lobby-ului va câştiga lupta cu suspiciunea sau neîncrederea ce încă marchează la acest moment dinamica activităţii de lobby.